Youth of Heritage ep. 8

Cuprins

Protejarea patrimoniului este un mod de a privi trecutul într-un mod productiv, de a integra sute de ani de istorie și cultură în contemporaneitate, fără a ne pierde în nostalgie.

Catinca are 24 de ani și a terminat în 2021 programul de Masterat în studii de patrimoniu cultural la Central European University (CEU) la Viena, program urmat după licențierea în științe politice și studii est europene – la University College London, reîntoarsă în România, face parte din echipa Asociației ACOLO, este voluntar Ambulanța pentru Monumente și promovează proiecte culturale în mediul online. Abia așteaptă să poată aplica – în țara în care nu mai plănuia să se întoarcă – tot ce a învățat despre patrimoniu și despre potențialul lui.

Știm că ești un om al patrimoniului, cum ai descrie concret activitatea pe care o desfășori în acest domeniu?

În momentul de față sunt parte din colectivul ACOLO, o asociație prin care încercăm să găsim soluții de reintegrare a monumentelor în ruină în viața comunităților locale. Deocamdată lucrăm la o strategie pentru conacul Cantacuzino-Pașcanu din Ceplenița, unde am organizat deja – în parteneriat cu Institutul Național al Patrimoniului – două școli de vară, în 2020 și în 2021. Vrem să arătăm că se poate realiza ceva oriunde, atâta timp cât cuiva îi pasă; că moștenirea culturală și valoarea unui loc nu dispar odată cu niște pereți dărâmați.

Ultimul an l-am petrecut încercând să colaborez la proiecte și inițiative culturale din ipostaze cât mai diverse. Am lucrat cu Studio Govora și cu ARCEN, unde am scris conținut pentru social media. În paralel, eu și colegii de la ACOLO venim mereu cu idei de proiecte și încercăm să le facem să crească.

În rest, țin o pagină de Instagram – architecturepository – unde încerc să promovez patrimoniul arhitectural și inițiativele care au impact.

Conacul Cantacuzino-Pașcanu din Ceplenița

Ca o paranteză, credeam că mă voi întoarce în țară și voi avea un job stabil, unde să aplic tot ce studiasem la Londra și la Viena. Am descoperit, însă, că este destul de greu să profesezi în sfera patrimoniului cultural în România dacă nu ești istoric sau arhitect, iar timpul și resursele pe care le aveam pentru voluntariat deveneau din ce în ce mai limitate. Ce mi-a redat entuziasmul pentru patrimoniu a fost decizia de a-mi da demisia de la day job și de a mă înscrie pentru câteva săptămâni la două șantiere ale Ambulanței pentru Monumente. Pe acoperișurile de la Ungra și Roadeș (n. ed. unde voluntarii Ambulanței intervin pentru punerea în siguranță a bisericilor fortificate) am întâlnit niște oameni care mi-au amintit de ce am ales acest domeniu și de ce merită să continui să lucrez pentru protecția patrimoniului. Experiența de a pune în practică teoriile și abordările pe care le studiasem – fie și numai ca voluntar pe șantier – mi-a redat încrederea că sunt foarte multe feluri în care se pot aduce contribuții în acest domeniu, dacă ai deschiderea să încerci și să înveți.  

Acum cât timp ai început să te implici în domeniu? La ce vârstă?

Am început prin a participa la școli de vară, tururi (n. ed. ghidate) și evenimente și am cunoscut o parte din oamenii care “dădeau tonul” în domeniu. Aveam 20 de ani și eram ca un copil care a scăpase în magazinul de jucării. După etapa asta de descoperire și participare, am început să contribui efectiv la proiecte culturale când am început masteratul, în 2019. Am descoperit că lumea era mult mai disponibilă să poarte o conversație când spuneam că studiez patrimoniu la Viena.  

Povestește-ne momentul în care a apărut pentru prima data interesul față de patrimoniu cultural?

De când mă știu am fost un mic museum geek. Se întâmpla, de exemplu, să mă opresc pe stradă, în fața vreunei clădiri cu o arhitectură interesantă, și să caut pe net informații despre ea. În timpul facultății începusem deja să administrez un cont de Instagram cu poze cu case vechi, iar în ultimul an de master la Londra am urmat multe cursuri de sociologie urbană și de istoria mediului construit.  De acolo a pornit interesul pentru patrimoniu. Mi-am făcut lucrarea de master despre București pentru că îmi plăcea să mă plimb prin oraș și am vrut să vad de ce e așa cum e :D.

Dar adevărul este că foarte mult timp nu am legat neapărat pasiunile pentru obiecte vechi, artă și istorie de un domeniu anume. Eram studentă la Londra, aveam planuri să rămân acolo și priveam interesele mele culturale ca fiind extra-curriculare, lucruri fascinante dar fără un impact prea mare în viața mea. Abia prin 2017, în anul doi de licență, am discutat în trecere la un seminar despre rolul patrimoniului cultural comun European după căderea comunismului.

 

Biserica fortificată de la Ungra-punerea în siguranță a monumentului

Atunci pot spune ca am înțeles cuvântul care reunea multe interese de-ale mele pe care le credeam separate: patrimoniul cultural. Sună poate cliché, dar odată intrată pe fir, am simțit că mi-am găsit “chemarea”. După momentul acela, mi-am reorientat complet planurile de viitor. În vacanțe, am participat la școli de vară și am făcut un stagiu de practică la Ministerul Culturii. Atunci am realizat cât de fascinantă este moștenirea culturală din țara unde decisesem să nu mă mai întorc niciodată, dar și cât de mult este nevoie de oameni cu energia și pasiunea să o protejeze. Așa am decis să urmez un Masterat în domeniu și să mă întorc în România. Mi-am scris lucrarea de dizertație despre patrimoniul construit al Bucureștiului și, de atunci, mai tot timpul meu este dedicat patrimoniului cultural.

Ce înseamnă patrimoniul cultural pentru tine și de ce ai ales să te implici?

Patrimoniul este pentru mine o sursă de optimism. Chiar și într-o ruină sau o stradă abandonată eu sunt genul care vede potențial. În ultimii ani, patrimoniul cultural a început să fie privit în studiile de specialitate ca un vector de dezvoltare și ader la acest punct de vedere cu toată inima. Prin intermediul culturii redescoperim valori sociale care combat izolarea modernității, regăsim sentimentul de apartenență și comunitate, învățăm să reparăm și să punem în valoare. Protejarea patrimoniului este un mod de a privi trecutul într-un mod productiv, de a integra sute de ani de istorie și cultură în contemporaneitate fără a ne pierde în nostalgie. Mereu spun că în domeniul patrimoniului cultural în România este mult de muncă și că acest lucru este o oportunitate imensă. În ultimii ani am văzut cum a crescut interesul societății civile pentru cultură: din ce în ce mai mulți tineri participă la școli de vară, din ce în ce mai mulți oameni merg la muzee, turismul cultural s-a dezvoltat în zone până acum neexplorate. Îmi pare că suntem în mijlocul unei schimbări de paradigmă în ceea ce privește patrimoniul, și mi-am dorit să contribui la această schimbare pozitivă.

De ce sunt importante pentru tine asociația ACOLO și Ambulanța pentru Monumente?

Nu ducem lipsă de monumente impresionante, de sate pitorești sau de tradiții valoroase. Mă bucură că publicul le apreciază și le înțelege valoarea, însă există un nihilism în societatea românească față de monumentele în stare avansată de degradare, o înclinație spre a considera multe obiecte de patrimoniu drept cauze pierdute. Cu asociația ACOLO încercăm să retrezim interesul comunității locale față de o ruină care a fost odată centrul vieții sociale din sat. Am început cu o etapă de cercetare absolut necesară pentru a defini corect patrimoniul în relație cu oamenii lui. dar Școala de vară a însemnat și lucrări concrete de punere în siguranță a unor segmente ale monumentului, de igienizare a zonei, săpături pentru cercetarea arheologică atât de necesară într-un sit cu multe straturi istorice, întâlniri cu comunitatea locală și decidenții.

Nu toate siturile au perspective de restaurare, iar prin munca noastră de la Ceplenița vrem să dovedim că nu este nevoie de resurse impresionante pentru a începe să cunoaștem și să păstrăm moștenirea culturală a unui loc. Probabil că modul acesta de a privi lucrurile m-a apropiat și de cauza Ambulanței (n. ed. pentru monumente). Este uimitor cât de mult poate face o echipă de voluntari, mulți fără experiență de șantier, pentru a salva un monument.

Biserica fortificată de la Roadeș -punerea în siguranță a monumentului

Care este proiectul/ inițiativa/ realizarea ta în domeniu pe care o privești cu cea mai mare mândrie?

Reușesc să strecor niște lecții despre patrimoniu în mai toate conversațiile pe care le port. Prietenii mei din IT știu acum de ce nu e bine să pui termopane pe clădiri istorice, părinții mei se uită de două ori la betonul dintr-o cetate medievală și când ies la plimbare cu prietenele prin București mă întreabă despre străzile pe care trecem și despre arhitectură. Poate nu e cea mai tangibilă realizare, dar sunt foarte mândră că am reușit să aduc mai aproape de patrimoniu oameni din domenii diverse, care nu ar fi interacționat aproape deloc cu astfel de inițiative.

Ai avut parte de vreo experiență neobișnuită/ amuzantă de când te implici în domeniu?

Toată implicarea mea de până acum a fost o experiență neobișnuită. Cu toate că am trăit toată viața în oraș și am început pe drumul patrimoniului cu cercetare pe cultură urbană, am ajuns să lucrez în destul de mult în mediul rural. Toate proiectele la care am participat mi-au schimbat modul de a gândi despre sate și tradiții și mi-au eliminat prejudecățile. Am râs, am fost obosită, frustrată, fascinată, am lucrat în ploaie, am menținut un program de postări fără semnal la telefon, am primit plăcinte de la localnici și am dansat la foc, am scris rapoarte și am învățat să arunc țigle. Nu a fost o activitate din care să nu fi ieșit un om cu capul mai bine pus pe umeri.

Sau poate o întâlnire cu o persoană din domeniu care te-a marcat?

Sunt câteva persoane de la care am învățat enorm în ultimii ani, însă cel mai mult m-a marcat spiritul de comunitate care s-a format în jurul patrimoniului. Eram intimidată de faptul că este un domeniu mic și ermetic, dar odată ce am început să mă implic mai activ, mi-am dat seama că “oamenii de patrimoniu” sunt o adevărată familie. Ierarhiile și pozițiile dispar când porți o conversație cu lume la fel de pasionată.

 

Domeniul Cantacuzino Florești

Dacă ar fi să transmiți un mesaj tinerilor de vârsta ta, care ar fi acesta?

Să nu rămână pasivi față de mediul în care trăiesc. Să caute inițiative locale, să ia parte la viața urbei sau satului lor. Să stea de vorbă cu doamna care vinde flori la metrou. Cultura și patrimoniu cultural nu aparțin unei elite istorice, ci sunt într-un proces continuu de creație, iar activitățile noastre de azi le vor defini pentru viitor.

Abonare Newsletter

Abonează-te la newsletter pentru a primi ultimele noutăți.